Suferinta...cel mai dulce strop din cupa dragostei

Suferinta...cel mai dulce strop din cupa dragostei...Suferinta,drogul ce spui,cu mintea tulbure ca nu-l vrei,cand de fapt de abia astepti sa-ti treaca prin vene...Nimic nu se poate compara insa cu suferinta din dragoste,care este dureros de dulce...
Sunt hapsana...imi place sa o iau rar,dar in doze maxime,care sa-mi rastalmaceasca gandurile, sentimentele si corpul...De foarte multe ori,in timp ce-mi injectam doza,ieseam din trup si ma priveam de afara...Eram propriul doctor ce statea si imi verifica frecvent constantele...Erau alarmant de anormale,dar stateam cu mainile in sani,caci imi placea sa-mi vad pacientul suferind...
Nu este de joaca...gandurile nu trebuie indeparate de constiinta,caci daca nu,te vei trezi,cum de altfel ultima oara m-am vazut eu,uitandu-te in jos de la etajul opt...Altfel insa,e placut sa suferi...ce sadica sunt,dar adevarul este ca oamenii nu sunt niciodata atenti la ceea ce simt...Si ar trebui sa fie...eu am fost de multe ori dar niciodata ca ultima oara...Asta si ca,poate,niciodata nu am simtit pana acum ca-l voi pierde cu adevarat...Si astea nu sunt jocuri de adolescent intarziat...sunt cu adevarat probleme,dar specifice varstei...Zic asta pentru ca sunt sigura ca mama are dreptate cand zice,ca peste cativa ani voi rade cand ma voi gandi la toate cacaturile astea...Acum insa...vreau sa imi traiesc varsta...Atunci cand suferi trebuie sa simti,sa simti cu adevarat suferinta,caci altfel nu te vei simti cu constiinta impacata ca pacatele ti-au fost iertate...Putinele au fost persoanele pe care le-am vazut ca-si traiesc sentimentele...Una din cele mai importante este fosta mea colega de banca,care nu numai ca ¨se drogheaza¨aproape zilnic cu suferinta,dar mereu isi suplimenteaza doza...Eu insa...bag maxim,si nu suplimentez...
Cum e?Pai cum sa fie?Chiar in timpul injectarii simti un fior puternic in corp,care iti este strapuns ca de un fulger,lasandu-ti genunchii moi...Corpul il simti greu,atat de greu de parca vrei sa te pui in genunchi.Nu poti plange,nu poti rade...poate iti vine doar sa injuri,sa trantesti,sa blestemi...Dupa ce scoti acul,si deci dupa ce fapta e deja consumata,iti vine sa-ti smulgi parul din cap...Asta este si cea mai grea etapa din proces,moment in care mintea ta e vidata,si nici un gand nu-ti mai trece prin cap...doar buzele mai soptesc,fara sa vrei,un scrut dar dureros...¨de ce?¨.Si daca nu sari,sau daca nu apuci ceva sa bagi in tine,atunci te pui in pat,iei o perna in brate si zbieri in ea,sa nu te auda nimeni.Daca un prieten te acompaniaza,atunci incepi sa ragesti de profunzimea durerii ce ti-a patruns sufletul.Dupa o vreme se trece la etapa suspinului,in care efectiv,de la atata plans,suspini.Din cand in cand mai apare,fara sa vrea,o lacrima ce curge anevoios pe dealurile obrazului.Este cea mai lunga etapa,si cea mai placuta dintre toate...In care stai,te uiti in gol si plangi.Corpul iti tremura de frigul sufletului tau,ce e dezgolit de sentimente,vise,dorinte.E un tremurat,la fel de placut ca atunci cand ai febra...te sageteaza cate un fior,si-apoi te lasa,sa mai lasi timp pentru lacrimi.Gandurile sunt amestecate de un uragan imens,ce lasa in urma numai pagube,si o imensa durere de cap...Intr-un final inchizi ochii ce te dor prea tare de atata plans,iti lasi capul greu pe perna moale si uda de atatea lacrimi...si adormi.
Nici un sentiment ce un om il poate trai,nu este mai intens,mai lung si mai dulce,ce-i drept de un dulce dureros,decat suferinta...asadar merita incercat...mai rar,dar in doze maxime!!!