miercuri, 11 iulie 2018

Nu mai e mult

Suntem deja la 31 de saptamani. Asa cum spuneam si in postarea precedenta, nu este un lucru extraordinar sa fi gravida. Am facut insa cateva progrese in ultimul timp. Am vorbit cu cateva mamici, am fost la cursuri de pregatire prenatala, am citit din diverse surse, am vizionat tutoriale etc.
Pana la 26 de saptamani imi doream si m-am pregatit psihic pentru nasterea naturala. Am facut putina gimnastica, exercitii de respiratie menite sa amelioreze durerile din travaliu, am vizionat filmulete pe youtube cu femei care povestesc experientele lor, intr-un cuvant mi-am manipulat creierul sa inteleaga ca voi trece prin cateva ore de chin, dar care fac bine, prin procesele fiziologice ce au loc in timpul acela, atat mie cat si copilului. La ultimul control insa, medicul ne-a dat o veste care a intors pe dos toate asteptarile sau filmele pe care mi le facusem pana atunci. Din cauza placentei marginale, aproape praevia, pentru a evita eventualele complicatii cum ar fi hemoragia, recomandarea ar fi de nastere prin cezariana. Dupa ce ca financiar nu eram pregatiti (inca-acum suntem) pentru nastere prin cezariana la privat, eu nu eram pregatita, psihic vorbind de o astfel de interventie. Fiind cadru medical, stiu ca cezariana nu este asa floare la ureche precum o percep alte femei. Este o interventie chirurgicala majora a micului bazin, care suporta toate consecintele unei operatii. In principiu ideea unei taieturi a tuturor planurilor anatomice (piele, muschi, uter), instalarea unei sonde urinare si a unui dren, internarea pe terapie intensiva, toate acestea ma ingrozesc. Colegele mele binevoitoare mi-au explicat ca vedetele de exemplu aleg cezariana programata, ca refacerea locala e mai putin chinuitoare. Mi-au spus ca la nasterea naturala, epiziotomia este foarte aproape de produsele fiziologice (caca, pisu), ca nu te poti screme ca ai senzatia ca te rupi, ca nu poti sta in fund o luna, ca lohiile sunt mai puternice, ca reluarea activitatii sexuale trebuie amanata etc. Cumva, cumva, parca m-au convins. Impreuna cu medicul meu, vom stabili daca vom programa cezariana sau nu, dar daca tot am posibilitatea asta, imi doresc sa ma coafez inainte, si sa ma duc sa nasc, fara sa astept ruperea apei, contractiile regulate, sau panica aceea (pe care sigur o voi avea la cum ma cunosc).
Intre timp, am trecut impreuna cu sotul, ca aproape toti ceilalti viitori parinti, prin procesul de nesting; am zugravit camera si am achizitionat lucrusoare de care mai aveam nevoie (dulap, pat, carucior, cateva hainute). Am vorbit indelung despre recoltarea de celule stem si am decis impreuna ca nu vom apela la un astfel de serviciu. Ne-am decis sa achizitionam un automobil nou si sa renuntam (cu mare parere de rau, lacrimi si suspine) la furia noastra rosie, sport, in doua usi, in favoarea unei masini mai sigura, mai mare, mai utila.
Acum, in ceea ce priveste trimestrul trei de sarcina, pot spune ca este cel mai greu (la mine primul a fost ok pentru ca nu am avut nici o problema). M-am marit considerabil, ceea ce ingreuneaza miscarile, respiratia. Mi-am restrictionat alimentatia (nu mai pot manca dulce sau bea Cola fiindca imi provoaca acid), activitatea sexuala (am inceput sa am contractii Braxton Hicks sau de care or fi ele, dar cateodata doare burta de ma sageteaza), plimbarile (tot din acelasi motiv). Ma hidratez mai mult, aplic creme mai des (am senzatia ca pielea de pe burta ”trage”, desi vergeturi inca nu am. Mananc putin si des, fumez (inca, din pacate) mai putin, consum fibre (pentru a preveni constipatia), beau ceai pentru favorizarea aparitiei lactatiei, ma spal mai des (o sa radeti, dar propriile mirosuri sunt foarte ciudate), imi periez dintii mai des (mi-e frica de carii), iau vitamine (Ca, Mg, vitD3, zinc - cred ca va trebui si fier). Vreau sa specific toate acestea pentru a-mi aminti pe viitor tot ce am facut sau nu in aceasta perioada si nu in ultimul rand pentru a observa cata responsabilitate presupune acest rol de viitoare mama. Daca pana acum nu dadeam importanta multor aspecte ale vietii mele, acum sunt atenta si la ce culoare are pisu - de fiecare data, si urinez cred de peste 10 ori intr-o zi. Bebe misca mult, este foarte agitat si cateodata ma si sperie, fiindca miscarile lui bruste si puternice ma iau prin surprindere. Cand se roteste am senzatia ca ma trage in jos, cand se intinde mi se taie respiratia (am avut un episod de dispnee in care efectiv am ramas fara aer - groaznic), dar cand nu se misca e cel mai rau, asa ca aleg sa ma doara, dar sa-l simt cu regularitate.
Cateodata seara, eu cu sotul stam in pat, ne uitam unul la altul, si cand numaram saptamanile, zilele, nu ne vine sa credem cat de repede trece timpul si cat de putin mai este. E entuziasmant asa, cand ne gandim ca o sa avem un copil, dar cand chiar ne imaginam cum o sa-l tinem in brate si o sa-l leganam in toiul noptii, ne trec fluturii prin tot corpul. Nu mai avem rabdare, dar in acelasi timp il mai vrem in burtica (spre binele lui). Nu mai e mult, dar totusi mai e un pic de timp...Si chiar daca ma plang, este minunat sa fii gravida. Este ca o metamorfozare. Invat sa ma simt mai bine, sa ma cunosc mai bine, si sa accept ca, o data cu puiul din burtica se va mai naste cineva...mama lui, adica eu...