In principiu

Am principii pe care in principiu nu vreau sa le incalc...Spuneam acum ceva timp convinsa ca principiile ne definesc si ne fac puternici. Principiile sunt de fapt niste reguli nescrise, impuse de catre si pentru noi insine, constransi de tipare create de societate. Sunt ca niste zone interzise in care ne impunem sa nu intram de frica repercursiunilor ulterioare care ne pot afecta imaginea pe care am creat-o pana atunci in fata celor care ne cunosc. Principiile sunt haine care ne strang, care ne incorseteaza existenta, dar care ne fac sa aratam atat de bine...Principiile sunt ziduri, care nu ne lasa sa vedem dincolo de ele, si ne obisnuim astfel cu o comoditate falsa a ceea ce avem in perimetrul existentei noastre ”puternice” in care avem valori, orgoliu, demnitate. Constrangerea pe care ne-o dau principiile nu ne lasa de fapt sa traim....
Unul dintre principiile mele era acela de a nu avea nici un fel de legatura, in afara de cea profesionala cu vreunul dintre colegii mei. Nu concep ca poate exista nici macar prietenie intre colegii cu care ai in comun doar scopul profesional. De la prima tigara am stiut ca va fi ceva cu el...De la prima discutie s-a creat intre noi dorinta, sentiment pe care l-am refuzat din fasa, din cauza principiilor amandorura de altfel. Nu am bagat mult timp in seama dorinta si fiorii pe care mi creau prezenta lui in preajma mea. Imi interziceam mereu sa cred ca as putea vreodata sa il am, desi cu fiecare zi care trecea il doream mai mult. Cand m-a invitat in oras sa bem ceva, am prins curaj si i-am spus: ”uite ce e...stiu ce iti doresti...dar stiu ca din cauza fricii nu ai curaj sa imi propui. Stiu eu un local fain unde putem bea...la mine. Am aceeasi temere ca si tine. Am aceleasi principii. Nici unul dintre noi in schimb nu putem nega faptul ca ne dorim acelasi lucru. Hai sa riscam...Hai sa rupem bariere si sa facem ceea ce simtim..” Si...peste cateva ore era la mine in budoar gustand din dulceata placerii.
In timpul asta telefonul imi vibra anuntand mesaje...Nu ma interesa deloc telefonul, mai ales ca nu era nimeni care sa-mi starneasca interesul de a fi curioasa sa vad cine ma cauta...In cele din urma insa, cand mi-am citit mesajele, am ramas blocata:
”Da ce mai faci? Nu acum...in general. Cum mai esti? Ce iti mai face sufletul? Cred ca as vrea sa imi cer scuze pentru raul pe care ti l-am facut si pentru suferinta adusa. Sa nu crezi vreun moment ca am vrut sa iti fac rau...Am incercat. Nu a fost sa fie, desi ne potrivim din multe puncte de vedere...”
”Asta nu esti cel cu care cred ca vorbesc...Tu nu esti asa...”
”Dar cum sunt? Un dobitoc...Poate chiar stiu sa-mi cer scuze. Ce poza sa fac sa iti demonstrez? Mami...”
”Tati...?”
”Era doar o dovada ca sunt eu...”
Si era el...Era Raul.
”Te iubesc!!!” Ii spun din tot sufletul meu mare, dezbracata de inhibitii si de haine in fata altui barbat...