Primul sarut...in taxi, pe coltul gurii. Scurt dar suficient de lung incat sa-l tin minte o viata. Primul ”te iubesc” la el in camera...eu stand pe canapea, el tinandu-mi genunchii, cu capul rezemat de ei. Prima experienta sexuala...undeva la mare, intr-un pat imens, dupa o baie cu spuma si cu multe rasete... Toate acestea au nascut emotii, trairi atat de puternice, incat si acum, dupa mult timp, imi aduc cu drag aminte de ele si ma fac sa mi le doresc din nou...
Nu vreau ca aceste experiente sa mi le impun ca etalon, dar inevitabil compar, si atata timp cat nu va exista ceva care sa le depaseasca, nu voi putea spune, drept, fara dubii, ca iubesc. Realizez acum cate mi-a oferit G. si nu am stiut sa le apreciez la adevarata lor valoare. Realizez acum cat de mult m-a iubit si cat de mult l-am iubit. Avand in vedere ca nu pot sa (mai) iubesc, tind sa cred ca sentimentele inca exista pentru el, deci chiar si acum, dupa jumatate de an de la despartire, il iubesc si nu...nu mi-a trecut!!! Nu stiu cum el poate. El este intr-o relatie...El iubeste (sau cel putin asa mi-a spus). Ma gandesc uneori cum ar fi fost daca despartirea ar fi fost definitiva, cum ar fi fost daca el, subit, ar fi murit? Sufletul meu refuza sa inteleaga ca el nu mai e, dar exista!!! Cu siguranta doliul l-as fi perceput altfel si lucrurile nu ar mai fi fost la fel...Tot ce trebuie sa fac insa, este sa inteleg ca sunt asa, si ca totul se intampla pentru ca asa trebuie sa se intample. Ma gandesc totusi daca aceasta nu este de fapt o cale de a ma minti. Cert este ca nu pot face nimic sa modific ceea ce s-a intamplat, dar pot face ceva pentru a-mi face un viitor frumos...
Toti barbatii la care am tinut sau tin, mi-au dorit sa fiu fericita. Toti imi spun ca la un moment dat voi intalni acel barbat care imi va oferi tot ceea ce-mi doresc si care ma va merita si pretui la adevarata mea valoare. Iar eu de fiecare data cand intalnesc pe cineva ma intreb daca acesta e acela...Traiesc entuziasmata fiecare zi, fiecare clipa alaturi de el, urmand ca mai apoi, dupa cateva zile, sa gasesc ceva care sa ma faca sa ma retrag...
”N-o sa tina mult!!” imi spune M. (acel M. din povesti de demult), dupa o conversatie telefonica in care i-am povestit despre ce am mai facut in ultimul timp. M. mi-este foarte drag. M. imi este prieten si curva cand vreau...Versatilitatea asta a lui M. il face deosebit de pretios pentru mine...imi plac starile lui cameleonice, imi place cum se transforma. E un om de la care am ce invata, motiv pentru care nu pot renunta la el. Si nu mi-a spus de ce n-o sa tina mult, dar M. a avut intotdeuna dreptate.
Am cunoscut un tip acum doua saptamani. In tot acest timp nu am mai scris pentru ca am vrut, de data asta sa traiesc. C. nu este frumos fizic dar are ceva special care il face sa merite. M-a plimbat prin nordul tarii, acolo unde nu credeam vreodata ca voi ajunge. Este foarte entuziasmat de mine si de noi, si vrea sa petrecem timp impreuna desi suntem la vreo 150 km departare. Mi-a propus chiar sa ma mut la el. Locuieste intr-un orasel micut si linistit din Maramures, unde are apartamentul lui. Are masina, este deosebit de harnic si de curat, este pompier, si este foarte...dotat. Are deci calitati pe care rar le mai intalnesti in ziua de azi la un barbat. Este insa prea posesiv. Azi mi-a spus, printr-un mesaj, ca ma iubeste. Am fost fulgerata de un fior, dar emotia nu a fost atat de intensa ca altadata pentru ca sentimentul nu este reciproc. Vrea sa ma mut cu el. Vrea sa ma mut cu el si ma ia si fara loc de munca. Orice femeie fara capul pe umeri ar accepta o asemenea oferta dar eu nu pot. Nu pot si nu vreau sa renunt la viata profesionala si la satisfactia pe care aceasta mi-o da, pentru nimic in lume...Nici macar pentru o familie. In plus eu am ambitii. Vreau sa evoluez, sa cresc, si vreau sa gasesc un barbat care sa ma sustina. Un copil si o familie nu reprezinta evolutie, reprezinta stabilitate sau...siguranta evolutiei, sau doar o etapa a ei. Pentru ca eu asta imi doresc...Nu vreau sa ma opresc vreodata din a evolua, pentru ca asta m-ar plafona si prin urmare deprima. Imi spune: ”Te iubesc!!!Muta-te cu mine. Vreau sa ma trezesc alaturi de tine. Iti gasesc eu de lucru, desi spitalul de aici nu are nici macar medicamente. (!!!) Chiar si daca nu lucrezi, nu-i nimic...am eu suficient pentru amandoi!” Cat egoism...si eu care ma gandeam ca el poate fi barbatul perfect...
Oare am ajuns sa ma iubesc prea mult pe mine, incat sa nu pot iubi pe altcineva?
Nu, nu esti indragostita, deci mai esti inca lucida. Bravo tie, ca te preocupi de viitorul tau inainte de toate si cauti pe cineva care sa te completeze, nu sa te limiteze. Si eu as face la fel. Si da, exista viata dupa o mare dragoste. Acum trebuie doar sa astepti ca viata sa faca curatenie, sa fii pregatita deplin sa o iei de la capat din nou.
RăspundețiȘtergere