Ningea des, marunt si viscolit. Stratul de omat crestea vazand cu ochii si totul se transforma intr-un peisaj de poveste. Nu cred ca exista un oras mai frumos decat Brasovul pe timp de iarna...
Cu bagajele grele in mana, eu si mama calcam des scartaind zapada proaspat pusa. Am luat un taxi care ne ducea la gara. Plecam acasa...
Pe peron, dupa sosirea trenului, imi luam ramas bun de la mama, urandu-i toate cele bune.. Emotia acelei despartiri a fost spulberata de niste tineri, coborati din tren ca sa se bucure de zapada. Erau ca niste copii, faceau bulgari, spulberau zapada, faceau poze. Eram mirata, dar in acelasi timp suspecta in ceea ce priveste comoditatea acelei calatorii...Imi place sa calatoresc cu trenul. Chiar daca drumul de la Brasov pana la Cluj mi se pare interminabil, niciodata nu ma satur de zgomotul sinelor sub greutatea trenului. Credeam ca bucuria imi va fi periclitata de tipete, chiuituri, muzica data tare, chestii specifice varstei acelor tineri...
Ajunsa in compartiment, mi-am asezat bagajele si m-am dezbracat de palton. Nici nu am apucat sa ma fac comoda, ca o mana intinsa dorea sa ma cunoasca.
-Buna! Eu sunt D.
-Buna! Eu sunt Isa.
-Pana unde calatoresti?
-Pana la Cluj!
-Si eu...ma bucur sa am companie pana acolo, spuneam eu sceptica la ceea ce va urma.
-Cu ce te ocupi?
-Eu sunt asistenta medicala. Lucrez la un spital in Cluj. Am mers in Cluj pentru un master si am ramas acolo, pentru ca acolo e casa mea. Voi ce faceti?
In acel compartiment de tren mai erau pe langa D. inca doi baieti. D. este o tipa de o frumusete rara. Cu ochi mari, albastri, machiata discret, D. emana un soi de senzualitate inocenta, o feminitate exagerata poate. Vorbea incet, fara sa gesticuleze, privindu-ma direct in ochi. Ochii ei stralucitori, ma eclipsau.
-Noi suntem studenti cu exceptia lui G, care este frizer. G este un tip enervant de tanar, frumos, care poate acum cativa ani mi-ar fi trezit un mare interes. Cu 4 ani mai mare ca el, ma uitam cu regret, dar cu admiratie la ce barbat frumos urmeaza sa fie.
-Si ce faceti la Cluj?
-Mergem la o reuniune. Facem parte dintr-o organizatie care periodic organizeaza fel de fel de evenimente pentru noi. Tot vagonul este plin de tineri ca noi.
-Tineri ca voi? Dar ce faceti voi de sunteti atat de speciali. Intreb eu oarecum ironica cu gandul ca aceia faceau parte dintr-o secta ciudata.
-Noi...noi suntem Temerarii...
-N-am auzit...Am spus eu interesata sa aflu mai multe...
-Noi suntem aceia care au invins unul dintre cei mai mari inamici al omului...cancerul.
Cu ochi mari si gura cascata, ma uitam la D. necrezand ce tocmai imi spusese...
-Nu pot sa cred...Adica tu? Tu ai avut cancer? Si tu? Si tu? Ii intreb eu pe ceilalti doi.
-Da! Eu am avut limfom Hodgkin, el un sarcom al muschiului sternoscleidomastoidian, iar G. ceva la genunchi...
-Acum cativa ani m-am lovit cu sania la genunchi. Nu am bagat de seama pana cand, peste o luna, mi-a crescut o galma uriasa, fiind nevoit sa merg la medic. Am aflat ca este o tumora care trebuie operata. A facut biopsie si s-a constatat ca e maligna, si prin urmare a trebuit sa urmez curele specifice. Zona s-a si infectat, prin urmare au fost nevoiti sa-mi amputeze piciorul, spune G. din stanga mea.
-Nu pot sa cred...Si peste putin timp nu m-am mai putut abtine si am izbucnit in plans. Plangeam cerandu-mi scuze pentru reactia mea. Cei trei ma priveau linistiti, stiind poate ca este doar un mod de reactie a oamenilor ce afla. Stateau pe locul lor si ma priveau cum plang. Niciunul nu a incercat sa ma linisteasca. Calmul lor, si felul in care ma priveau, nemiscati de lacrimile mele, ma faceau sa plang si mai tare...
-Gata...ti se strica machiajul si chiar l-am admirat cand ai intrat aici, spune D. resemnata.
-Cum puii mei as mai putea avea eu pretentia sa cred ca prin ceea ce trec eu nu mai trece nimeni, si ca nimeni nu intelege ca sufar...Eu nu sufar! E un cacat ce simt eu. Eu sunt fericita acum, numai ca imi complic viata. Eu am motive reale sa fiu fericita, si plang ca o tampita crezand ca problemele mele sunt cele mai grave. Tu cum te misti G?
-Am proteza la piciorul stang. De la sold.
Un alt val de lacrimi si emotii, de ciuda pe propria-mi persoana ma navaleste, eliberand ganduri negre, sentimente putrede.
-Totul in viata se intampla pentru ca asa trebuie sa se intample. Ceferistei de la ghiseu i-am cerut loc ori in primul, ori in ultimul vagon, ca sa pot fuma. Mi-a oferit loc in primul vagon, desi nu mai erau prea multe locuri, tocmai ca sa va intalnesc pe voi. Ma bucur enorm ca v-am intalnit...
-Si noi. Spune G rasucindu-se intr-o parte. Tine! spune el, dandu-mi o bratara de guma care ii reprezenta pe ei.
-Am s-o port cu mare drag si mandrie!
...
-Sa nu ne uiti si sa ne aduci ceva bun!!!
Ieri am facut un chec. Azi noapte pe la doua cand m-am pus sa dorm, i-am cerut lui Doamne-Doamne sa ma trezeasca la 9 ca sa pot ajunge la gara, pentru a-mi lua ramas bun de la prietenii mei. La noua fara cinci, fara ceas, am fost in picioare. A fost un semn. Am impachetat cu emotie cateva felii de chec si m-am indreptat spre gara. S-au mirat ca m-am tinut de cuvant. Mi-au multumit. Cea care insa le multumeste din suflet sunt eu...Poate habar nu au ce a insemnat aparitia lor in viata mea...
TEMERARII stiu ca se poate -Poti Si Tu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
comment