BTS - scurta istorie

Bolile cu transmitere sexuală au fost cunoscute încă din antichitate; gonoreea a fost descrisă prima oară de către egiptenii antici şi recunoscută apoi de scriitorii greci şi romani în scrierile lor medicale. Prevalenţa şi răspândirea bolilor transmisibile sexual a fost exacerbată de războaie, de marile emigraţii sau de creşterea populaţiei urbane prin părăsirea zonelor rurale. În Evul Mediu atât gonoreea cât şi sifilisul erau larg răspândite. Un aspect de necontestat este acela că sifilisul a fost adus în Europa de către marinarii lui C. Columb. Diferenţierea dintre cele două boli a fost o chestiune de dezbateri medicale intense între secolele XVI şi XIX, mulţi autori considerând că simptomele de gonoree sunt primele etape ale sifilisului.

Principalul tratament pentru sifilis în Evul Mediu, până în primii ani ai secolului XX, a constat în aplicarea unui unguent cu mercur pe leziunile sifilitice. Cei care sufereau de boală, au fost înşelaţi de vracii vremii, care le vindeau remedii scumpe dar fără efect. La mijlocul secolului XIX, un medic francez, Philippe Ricord (1799-1889) a demonstrat convingător diferenţierea dintre cele două BTS, impunând la sifilis existenţa celor trei etape: primar, secundar şi terţiar. La scurt timp după aceea Rudolph Virchow (1799-1902) a stabilit că sifilisul se transmite prin contactul cu sângele unui organism infectat şi că boala poate să dea complicaţii cardiovasculare, musculare şi psihiatrice. În timpul secolului XIX au fost luate un număr tot mai mare de măsuri în ceea ce priveşte sănătatea publică, interzicându-se astfel prostituţia, considerându-se că aceasta era principala modalitate de transmitere a BTS. Cunoştinţele şi modurile terapeutice abordate s-au modificat o dată cu descoperirea agenţilor patogeni: Neisseria Gonorhoeae pentru gonoree descoperită de Neisser în 1879 şi respectiv Treponema Pallidum pentru sifilis, descoperită de Schauderm şi Hoffman în 1905. Bacteriologul german Paul Ehrich (1854-1915) a anunţat eficacitatea substanţei Salvarsan, un tratament pe bază de arsenic pentru sifilis. De asemenea a fost conceput un test de identificare a bolii la pacienţii asimptomatici (VDRL). Descoperirea antibioticelor a reprezentat o etapă de dezvoltare extraordinară în domeniu, multe boli devenind astfel curabile.

Primele referinţe în ceea ce priveşte uretrita gonococică s-au făcut în Vechiul Testament (Leviticus). Pentru o mare parte a istoriei nu au fost însemnări a unor diagnostice specifice, iar diagnosticele clinice ale simptomelor au fost înregistrate cu eroare. Astfel nu s-a găsit o terapie specifică şi altă modalitate de prevenţie decât abstinenţa şi monogamia care însă au dat rezultate foarte bune. Ocazional diagnosticul simptomatic a avut serioase consecinţe. Dacă am vorbi cu John Hunter azi cu siguranţa ar fi tratat într-un alt mod testele de diagnostic specific pentru gonoree şi sifilis. Dacă ar fi avut acces la testele de azi, nu şi-ar fi înoculat organismul cu o secreţie uretrală de la un alt pacient cu gonoree sau sifilis. Nu numai că a suferit de ambele boli, dar a şi interpretat greşit că ambele boli au aceeaşi etiologie fapt ce a dus la o adevărată încurcătură până la descoperirea agenţilor patogeni specifici fiecăreia. În 1879 Neisser a fost capabil să vizualizeze microorganismul care îi poartă numele, iar la scurt timp, în 1882, a fost cultivat în vitro de către Leistikow şi Loeffler. De asemenea s-a descoperit virulenţa T. Pallidum prin înoculare la cimpanzei şi vizualizarea virusului din leziuni la microscop. Descoperirile din secolul XIX au fost uluitoare şi au pavat drumul spre o cunoaştere modernă a epidemiologiei şi a acuităţii diagnosticelor acestor clasice BTS-uri. Cu o jumătate de secol după a fost descoperită terapia efectivă (descoperirea penicilinei în 1928). În 1964 s-a menţionat pentru prima oară termenul de infecţie cu herpes simplex, când discuţiile despre infecţiile stafilococice erau mai multe decât cele despre complicaţiile infecţiei cu HPV, pentru simplul motiv că nu erau evidente că acest agent patogen cauzează cancerul cervical (de col uterin). De asemenea se discuta despre manifestarea asimptomatică a infecţiilor cu gonococ, dar deloc despre Chlamydia Trachomatis. Granulomul inghinal sau limfogranuloma veneriană erau cunoscute ca entităţi clinice dar modalităţile de diagnostic erau puţine şi sărace. Dezvoltarea microbiologiei moderne(dezvoltarea pe ou şi mai târziu în culturi de celule) a avut loc înainte de descoperirea faptului că Chlamydia este responsabilă pentru cervicite, uretrite şi salpingite. După 1964 s-au dezvoltat teste specifice pentru evidenţierea Treponema Pallidum şi pentru Neisseria Gonorrhoeae, grupuri serologice pentru limfogranulomul venerian, biopsia pentru granulomul inghinal sau culturile pentru herpes simplex. Vaginitele nespecifice au fost diagnosticate examinând mai multe probe cu secreţie vaginală. Totuşi nu se descoperise teste concludente pentru Chlamydia sau HPV, nici unele pentru HIV sau hepatite virale.