miercuri, 28 septembrie 2011

Boli sexuale bacteriene


Ø ŞANCRUL MOALE / BOALA DUCREY / ŞANCROIDUL:

Definiţie: Afecţiune venerică, contagioasă, inoculabilă şi autoinoculabilă, caracterizată prin ulceraţii dureroase la nivelul organelor genitale.

Surse de dificultate:

Agentul patogen, bacilul Ducrey, este un streptobacil gram negativ, imobil, care se dezvoltă pe medii speciale (ciocolată-agăr).Se transmite prin contact sexual nepro­tejat şi este autoinoculabilă. Incubaţia e de 3-5 zile. Este mai frecventă la bărbaţi decât la femei.

Manifestări de dependenţă:

Boala debutează cu o maculă sau o papulă eritematoasă care devine pustulă şi apoi ulcerează. Ulceraţia este urmată aproape întotdeauna de apariţia adenopatiei regionale. Ulceraţia este dureroasă, rotund-ovalară, de 1-2 cm, înconjurată de o areolă eritematoasă. Se măreşte şi se grupează în mănunchiuri a câte 2 până la 5 ulceraţii. Se localizează la bărbaţi pe preput, şanţul balano-prepuţial sau pe teaca penisului şi la femeie pe labia mare, comisura posterioară sau regiunea perianală. Fără tratament se vindecă spontan în câteva săptămâni cu cicatrice. Adenopatia apare în teritoriul de drenaj al şancrului, uni- sau bilateral. Are caracter inflamator şi evoluează spre abcedare şi supuraţie cronică. Rareori apar simptome generale ca frison, febră, stare generală alterată.

Ø CHLAMYDIA

Surse de dificultate: Agentul patogen este chlamydia care face parte din clasa pararickettsiilor (inframicrobi cu metabolism propriu). Dau naştere la incluziuni intra- şi extracitoplasmatice. Se transmit pe cale sexuală. Boala evoluează frecvent fără simptome clinice.

Manifestări de dependenţă:

Pot fii acute, subacute sau cronice. Poate prezenta complicaţii: infecţii uro-genitale (uretrite, epidimită, prostatită, cervicită, uretrită acută la femei), PID (Pelvic Inflamatory Desease), proctită şi infecţii extragenitale: perihepatita, artrita reactivă „câştigată” pe cale sexuală şi îmbolnăviri ale nou-născutului: conjunctivita chlamidiană şi pneumonia neonatală.

Consecinţele netratării bolii sunt sterilitate, sarcină ectopică. Se poate manifesta cu disurie, cervicită muco-purulentă, sau sângerări post-coitale. Cervicitele muco-purulente se caracterizează prin leucoree purulentă, galben-verzuie si hiperemie la nivelul colului. Netratată se poate complica cu ascensionarea infecţiei cu apariţia salpingitelor (forma de BIP) ceea ce poate duce la obstrucţii tubare, sarcină ectopică sau infertilitate.

Ø GONOREEA:

Definiţie: Boală infecto-contagioasă prin transmitere sexuală dar nu numai, cu localizarea primitivă uretrală capabilă să dea complicaţii loco-regionale şi mai rar la distantă.

Surse de dificultate:

Agentul patogen este N. Gonorrhoeae. Patogenitatea gonococului depinde de fixarea lui şi de invadarea acestuia înainte de a fi îndepărtate de fluxul urinar. Incubaţia este de 2-5 zile. Este mai frecventă la bărbaţi. Neisseria Gonorrheae este un diplococ gram negativ, aplatizat, aerob.

Manifestări de dependenţă: prezintă două forme:

1) Infecţia gonococică anterioară (prurit la nivelul fosei naviculare, tumefierea şi înroşirea meatului urinar şi apariţia secreţiei mai întâi alb gălbui şi apoi galben-verzui. La proba celor două pahare doar în primul pahar conţinutul este turbid. Subiectiv, pacientul prezintă arsuri, înţepături, prurit de-a lungul uretrei în timpul micţiunilor.

2) Infecţia gonococică totală se extinde şi la uretra posterioară cu polakiurie, disurie, tenesme urinare, hematurie terminală, erecţii frecvente şi uneori hemospermie.

Infecţia gonococică cronică se manifestă prin urini tulburi, secreţie evidenţiată dimineaţa „picătura matinală”. Infecţia gonococică la femei foarte rar se manifestă dar când se manifestă apar scurgeri vaginale purulente abundente, dureri, usturimi la micţiune, metroragii. Debutează insidios prin discrete usturimi la micţiune, disurie. Particularităţi: infecţie gonococică ano-rectală la femei prin vecinătate sau la bărbaţii homosexuali şi infecţie gonococică oro-faringiană care se manifestă prin angine eritematoase sau prin amigdalite exsudative.

Ø SIFILISUL (LUESUL):

Definiţie: Este o boală infecto-contagioasă transmisă pe cale sexuală fiind produsă de un microorganism spiralat denumit Treponema Pallidum, care se găseşte în cantitate mare în leziunile cutanate sau de pe mucoase pe care le provoacă sifilisul.

Surse de dificultate:

Spirocheta sifilisului se găseşte însă şi în sânge, în fazele avansate ale bolii fiind răspândită în tot organismul. Boala se transmite în 98-99% pe calea raporturilor sexuale. Agentul bolii trece de la bolnav la omul sănătos şi se fixează în zona genitală unde apar primele leziuni (la 3 săptămâni de la contactul infectant).

Manifestări de dependenţă:

Sifilisul se împarte în sifilis recent şi în sifilis tardiv. Sifilisul recent înseamnă toate manifestările clinice care apar în primii doi ani de infecţie iar în sifilisul tardiv manifestările apar după 2 ani. În cazul în care nu se poate stabili data infecţiei vorbim de un sifilis ocult. Sifilisul recent se împarte în trei categorii: sifilis primar, secundar şi latent recent.

Sifilisul primar apare după trei săptămâni de la contactul sexual infectant. Se manifestă cu apariţia unei papule roşiatică, nedureroasă care devine ulceraţie nedureroasă, cu margini netede, uneori ridicate, ferm elastice, cu fund neted curat, de unde şi denumirea de „şancru tare”. Nu de foarte puţine ori aspectul este atipic, iar şancrul poate lipsi. Şancrul primar se localizează la bărbaţi la nivelul organelor genitale externe, la femei la nivelul vulvei, colului uterin şi perineului, dar se mai poate localiza şi pe buze, mucoasa oro-faringiană sau ano-rectală. Acest stadiu al sifilisului se mai caracterizează prin apariţia unei edenopatii loco-regionale ce se vindecă în 3-6 săptămâni. La 1-4 săptămâni apar anticorpii antitreponemici serici.

Sifilisul secundar se manifestă prin apariţia unor erupţii cutaneo-mucoase, care apar în valuri (maculă, papulă, scuamă, pustulă, sau combinaţii ale acestora), localizate pe trunchi şi rădăcina membrelor, accentuându-se la nivelul plicilor şi zonelor de flexie. Alte manifestări ale sifilisului secundar sunt: alopecia, plăcile mucoase, leziunile oculare, osoase sau ale sistemului nervos central.

Sifilisul tardiv se instalează după 2 ani, atunci când erupţiile de sifilis secundar au încetat. Se aşterne o lungă perioadă de linişte aparentă, ce durează de la 3 până la 20 ani. Este perioada de „sifilis latent tardiv”.

Sifilisul terţiar apare după 3-20 ani de la infecţie dar numai la cazurile care nu s-au tratat în faza de sifilis primar sau sifilis secundar (sau care au fost tratate incomplet ori cu antibiotice neadecvate). Sifilisul terţiar are localizare în toate organele: 70% la nivelul pielii, 9% în articulaţii şi oase, 10% în sistemul nervos central, 6% în mai multe organe concomitent. Leziunile cutanate din sifilisul terţiar sunt multiple: tuberculidele sifilitice ( se manifestă ca mici nodozităţi cutanate, dure, infiltrative, nedureroase, de culoare galbenă-arămie, grupate sub forma unei eflorescenţe, care după vindecare lasă mici cicatrici şi pigmentaţii), gomele sifilitice (ca nişte nodozităţi de mărimea unei alune sau nuci situate în hipoderm, care au o fază de inflamaţie, una de ulceraţie şi una de cicatrizare; se vindecă spontan şi lasă cicatrici deformate). Particularităţi: sifilisul terţiar osteo-articular (apare sub forma unui reumatism ciudat, manifestat prin deformarea uneori monstruoasă, a articulaţiilor mari fără a se însoţi de durere; sifilisul terţiar nervos (cea mai gravă complicaţie a sifilisului netratat deoarece duce la infirmităţi grave, la tulburări psihice sau chiar deces.


Ø LIMFOGRANULOMATOZA VENERIANA (Boala Nicolas-Favre)

Surse de dificultate: Chlamydiile cuprind următoarele subgrupe: C trachomatis, C. Psittaci şi tulpina TWAR, microorganisme ce duc la limfogranulomatoză veneriană. Se transmite prin contact sexual neprotejat. Are o incubaţie variabilă de 3-30 zile. Limfogranulomatoza este predominant o boală a sistemului limfatic. Principalele procese patologice care se produc sunt trombolimfangita şi perilimfangita, cu diseminarea inflamaţiei de la ganglionii infectaţi spre ţesuturile vecine. Procesul inflamator durează săptămâni sau chiar luni. Deşi infecţia este de regulă localizată la unul sau două grupuri limfatice, chlamydiile pot disemina hematogen şi la nivelul sistemului nervos central.

Manifestări de dependenţă:

Şancrul limfogranulomatos este o eroziune herpetiforma nedureroasă, neinfiltrativă care se vindecă fără urme în câteva zile. Adenopatia limfogranulomatoasă apare la 3-15 zile după apariţia şancrului şi are aspect de ganglioni duri, uşor dureroşi, mobili pe planurile superioare şi profunde care cu timpul se ramolesc şi fistulizează cu puroi fliant, vâscos, albicios. Evoluţia este lentă spre sclerozare ganglionară.

Alte manifestări: febră, stare generală alterată, artralgii, redoare articulară, meningoencefalită şi hepatosplenomegalie.

Netratată, limfogranulomatoza se vindecă în 6-8 săptămâni, dar majoritatea cazurilor lasă sechele datorită obstrucţiei limfatice.

Ø GRANULOMUL INGHINAL:

Definiţie: Este o boală contagioasă cronică granulomatoasă, caracterizată prin apariţia unor ulceraţii serpiginoase, indolore, localizate genital şi perigenital.

Surse de dificultate:

Agentul etiologic este Colynimatobacterium granulomatosis, bacil Gram-negativ, imobil, care se colorează bipolar.

Manifestări de dependenţă:

Debutează ca o papula sau un nodul subcutanat, care se erodează şi conduce la o ulceraţie bine delimitată, nedureroasă. Zonele de elecţie sunt: organele genitale (preput, gland, labii), pubis, perineu, regiunea perianală şi inghinală. Localizările extragenitale sunt rare.

Ø MICOPLASME:

Surse de dificultate:

Mycoplasmele sunt cele mai mici bacterii (0,2-0,8μm) care trăiesc liber, facultativ anaerobe, lipsite de perete celular, ceea ce le face rezistente la penicilină. Infecţiile genitale sunt produse de trei specii: M. Hominis: (determină pielonefrita, BIP, febra postpartum sau postabortum), Ureaplasma urealyticum, si M. Genitale. Deoarece aceste specii sunt frecvent identificate în tractul genital al indivizilor sănătoşi, rolul lor patogen nu este unanim recunoscut. Transmiterea se face exclusiv prin contact sexual.

Manifestări de dependenţă:

Diferă în funcţie de sex: la femeie mycoplasmele produc vaginită (determinate mai ales de M. Hominis care duc la modificări inflamatorii vaginale, cu o secreţie cu miros fetid „de peşte”), BIP (după infecţii ascendente, pot să apară cervicite, endometrite, salpingita), şi febra postpartum postabortum. La bărbaţi mycoplasmele determină uretrite, prostatite şi epidimita.

Ø STREPTOCOCIA GENITALA:

Surse de dificultate: Cel mai întâlnit streptococ care produce infecţie genitală este cel din grupul B.

Manifestări de dependenţă: la femei infecţii latente asimptomatice şi nesupărătoare ce se pot vindeca fără vreo simptomatologie, iar la bărbat leziunile sunt minime, rareori o balanită eritematoasă etichetată drept iritaţie locală.

Bolile sexuale virale


Ø HEPATITELE VIRALE:

Definiţie: Boli specifice umane produse de virusurile hepatice care afectează în principal ficatul cu manifestări clinice cu evoluţie de regulă autolimitantă cu vindecare spontană imunitate specifică durabilă.


A) HEPATITA VIRALĂ CU VIRUS HEPATIC DE TIP A (HAV CU VHA)

Surse de dificultate: Virusul hepatic A, tip ARN, sferic de 27 mm, lipsit de anvelopă protectoare din familia Picornaviridae.

Manifestări de dependenţă:

- 2-4 zile model pseudogripal (cu febră moderată, cefalee, disconfort global);

- dispeptic (disconfort epigastric);

- dureros (pseudocolică biliară, uretrală sau chiar apendiculară, sindrom dispeptic moderat);

- nervos (astenie cu suferinţă cerebrală cu insomnie nocturnă şi somnolenţă diurnă, iritabilitate, bradipsihie, dificultăţi de recepţie şi concentrare a atenţiei, tulburări mnezice, dezorientare, agitaţie psihomotorie, tremurături ale extremităţilor);

- reumatoid;

- urticarian (exanteme pruringinoase cu aspect urticarian);

- purpuric (gingivoragii, epistaxis, menometroragii, manifestări hemoragipare);

- icteric, modificări de culoare ale urinei şi fecalelor, hepatomegalie, splenomegalie, ce se complică cu insuficientă hepatică.


B) HEPATITA VIRALĂ CU VIRUS HEPATIC DE TIP B (HVB CU VHB)

Surse de dificultate: Virus ADN cu diametrul de 42 mm cu structură complexă cu anvelopă glicoproteică şi nucleocapsidă având mai multe enzime (ADN-polimeraza). Sursa de infecţie este reprezentată de purtătorii aparent sănătoşi, bolnavii cu boală acută clinic, purtători convalescenţi, bolnavi cu forme cronice evolutive, bolnavi cu ciroza sau adenocarcinom hepatic, bolnavi cu forme nehepatice de infecţie. Calea de transmitere este parenterală şi sexuală. Perioada de incubare 7-14 zile. Tendinţa lentă de creştere a icterului; sindrom de citoliză cu instalare mai lentă.

Manifestări de dependenţă:

Astenie, inapetenţă. Debut frecvent reumatoid şi neuro-psihic, rar pseudogripal.

C) HEPATITA VIRALĂ CU VIRUS HEPATIC C (HVC CU VHC) este o hepatită virală non-A, non-B.

Surse de dificultate: Format din ARN monocantenar cu dimensiuni de 30-38 μ / m diametru. Sursa de referinţă – omul. Cale de transmitere - sexuală şi verticală (de la mamă la făt), predominant prin transfer de sânge.

Manifestări de dependenţă: Asemănătoare cu HVB dar cu o incubaţie mai scăzută şi o tendinţă de cronicizare mai mare..

D) ALTE TIPURI DE HEPATITĂ (HVE, HVG, HVF) nu se transmit pe cale sexuală.

Ø HIV / SIDA

Definiţie: SIDA: sindromul de imunodeficienţă acută dobândită (AIDS = Acquired Imune Deficiency Syndrome) este dată de virusul HIV (Human Imunodeficiency Virus în traducere virusul imunodeficienţei umane ).

Surse de dificultate:

Face parte din familia retroviridae genul Lentivirinae cunoscându-se două tipuri: HIV 1 şi HIV 2. Virusuri ARN care determină infecţii virale lente, au un înveliş extrem lipoproteic şi parte centrală, nucleocapsida compusă din ARN şi reverstranscriptază cu un rol esenţial în multiplicare.

Epidemiologie: transmiterea este strict umană, sângele, sperma şi secreţiile vaginale fiind cele mai importante produse biologice cu rol în transmiterea infecţiei HIV. Sperma este unul din fluidele biologice cu cel mai mare coeficient de risc (lichid bogat in limfocite CD4 – foarte atractiv pentru virus). Sexul anal neprotejat (mai frecvent la homosexuali) este cel mai periculos având în vedere că rectul nu e construit pentru a rezista la frecări, vasele rupându-se uşor, provocând sângerări. În plus în zona rectală se află limfocite CD4 care atrag virusul. Transmiterea se mai face pe cale parenterală, perinatală şi postnatală. În schimb transmiterea nu are loc prin contactul cotidian cu semenii, în cadrul familiei, la şcoală, la joacă, la restaurant, dintr-un sărut obişnuit, la bazinul de înot, de la muşcătura unui ţânţar.

Receptivitate: Copii < 13 ani, adulţii homosexuali, bisexuali, consumatori de droguri i.v., transfuzii de sânge infectat, prostituatele, persoane cu multiplii parteneri sexuali. Persoana infectată nu prezintă imunitate devenind sursă de infecţie şi rămâne ca atare toată viaţa.

Manifestări de dependenţă:

Semne timpurii de infecţie HIV: subfebrilităţi, tuse persistentă, ganglioni măriţi, scăderea în greutate, diaree trenantă cronică, fatigabilitate, transpiraţii nocturne, astenie + afte bucale (acuzate de C.Albicans), Zona Zoster, anemie etc. Semne tardive: receptivitate infecţioasă generală cu semne clinice specifice fiecărei boli, deces.

Pacientul cu HIV trece prin 4 stadii:

I. Stadiul de latenţă în trei etape:

- etapa de incubaţie (5-12 săptămâni) – asimptomatică;

- perioada acută / seroconversia – asimptomatică; la 20% din cazuri poate sa apară stare generală alterată nejustificată, febră, erupţii cutanate, cefalee, ganglioni crescuţi în volum mai ales la nivelul axilelor;

- 3.perioada asimptomatică cu durată variabilă de la câteva luni la câţiva ani.

II. Stadiul de limfadenopatie generalizată persistentă cu manifestări ca astenie, transpiraţii nocturne, febră.

III. Stadiul complex AIDS – toţi pacienţii cu infecţie cronică, simptomatici, dar care nu au făcut nici o infecţie oportunistă

IV. Stadiul de SIDA/AIDS : complicarea cu infecţii, tumori şi afectare a SNC.

Ø VIRUSUL HERPES SIMPLEX

Surse de dificultate: HSV are o nucleocapsidă cu ADN dublu spiralat cu structură icosaedrică, membrană lipidică şi o anvelopă cu diametrul de 150-200mm. Exista HSV-1 şi HSV-2. Sursa de infecţie este omul. Se transmite prin contact direct (transmitere prin secreţii infecţioase – HSV-1 contact cu secreţii orale, HSV-2 contact cu secreţii genitale mai ales).

Manifestări de dependenţă:

Primoinfecţia la nou născuţi are evoluţie severă (boală herpetică generalizată); la copii se manifestă printr-o infecţie inaparentă. Herpesul recidivant este favorizat de boli febrile (pneumonii, meningite bacteriene, tulburări digestive, stres, insolaţie). Evoluţia herpetică are trei stadii: stadiul preeruptiv (prurit, arsură), stadiul eruptiv (pata eritematoasă, congestivă cu elemente papuloase ce se transformă în vezicule), stadiul de cruste (ulcerarea veziculelor în 6-8 zile).

VHS-2 provoacă herpesul genital feminin care se localizează pe col, sau sub formă de vulvovaginită. La bărbaţi veziculele apar pe gland, prepuţ mai rar pe scrot.

Ø H.P.V. – HUMAN PAPILLOMA VIRUS

Surse de dificultate:

Virioni mici fără anvelopă, genom ADNds circular cu replicare în nucleii celulei gazdă cu tropism specific pentru celulele epiteliale scuamoase. Au fost descrise în jur de 60 de genotipuri, unele cu potenţial malign (16, 18, 31, 33).

La om se transmite pe cale sexuală. Incidenţa cancerului de col în România ultimilor ani a fost cuprinsă între 21,29 ‰ (1990) si 24,74 ‰ (1996), ceea ce situează România pe locul doi în Europa. În acelaşi timp România ocupa primul loc în Europa în ceea ce priveşte mortalitatea prin cancerul de col.

Manifestări de dependenţă:

Veruca vulgaris în palmă şi plantă (serotipul 1, 2, 4); condiloma accuminată genital (serotipul 6, 11, 16, 18, 31); papilome laringiene-corzi vocale (serotipul 13, 32); epidermo­displazia veruciforma familială pe piele (serotipul 5); carcinom de col uterin, ano-genital (serotipul 16, 18).

Cancerul invaziv al colului, în stadii precoce poate fii asimptomatic, sau pot să apară manifestări puţin importante: sângerări vaginale în afara menstrei, după contact sexual sau toaletă vaginală, leucoree murdară, uneori cu striuri sangvine, durere şi manifestări datorate afectării organelor de vecinătate: tulburări urinare, polakiurie, hematurie, constipaţie, tenesme rectale, edeme ale membrului inferior etc.

Ø MOLLUSCUM CONTAGIOSUM:

Definiţie: Afecţiune virală, umană, contagioasă, autoinoculabilă, transmisă pe cale sexuală

Surse de dificultate: Agentul patogen este un virus din grupa pox virus.

Manifestări de dependenţă: Perioada de incubare este de 2 săptămâni până la 2 luni. Se caracterizează prin mici tumorete hemisferice, albe, translucide, ferme, de mărimea unei gămălii de ac până la un bob de mazăre. Au o nuanţă roz-palida şi prezintă o ombilicare cupuliformă centrală. La presiune prin orificiul central iese o substanţă galbenă cenuşie. Fără tratarea leziunilor se înmulţesc, boala persistând trei-patru ani. Leziunile cu sediul în regiunea perigenitală şi genitală sunt consecinţele contaminării sexuale.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

BTS - definitie si clasificare

Bolile cu transmitere sexuală este un termen aplicat pentru o serie de boli care se transmit prin contact sexual neprotejat, vaginal, oral sau anal. Agenţii patogeni pătrund în organism prin zone de mucoase lipsite de continuitate (leziuni la nivelul vaginului, uretrei, cavităţii orale sau rectale). Condomul (prezervativul) este singura modalitate de protecţie împotriva contactării BTS-urilor, deşi acesta nu este eficient în bolile parazitare.

„După cum arată specialiştii care s-au ocupat de aceste boli în prezent există aproximativ 40 de agenţi infecţioşi care pot fi transmişi cu ocazia raporturilor sexuale. Unii dintre aceşti agenţi sunt producători de boli bine cunoscute (sifilis, gonoree, şancru moale etc.), pe când alţii sunt mai puţin cunoscuţi de populaţie (microplasme, chlamidii, bacilii Gram negativi, virusul citomegalic).

În afară de aceşti agenţi patogeni, cu ocazia raporturilor sexuale se mai pot transmite şi alţi agenţi infecţioşi: bacterii intestinale (de tipul Shigella sau Salmonella, Isospora belli, Neisseria meningitides, micobacterium); virusuri (virusul Epstein-Barr, echovirusi); paraziţi intestinali (Strongyloides stercoralis, Enterobius vermicuralis etc.) majoritatea acestor ultime infecţii fiind întâlnite la homosexuali.”

După agentul patogen bolile cu transmitere sexuală se clasifică astfel:

Ø Bacteriene

- Şancrul moale / boala Ducrey / şancroidul (Haemophilus ducrey);

- Chlamydia (Chlamydia Trachomatis - Serotipurile L1,L2,L3 );

- Gonoreea ( Neisseria gonorrhoeae );

- Sifilisul / luesul ( Treponema Pallidum );

- Granulomul inghinal (Colynimatobacterium granulomatosis);

- Micoplasme ( Mycoplasma hominis);

- Ureaplasme ( Ureaplasma urealyticum);

- Streptococia genitală (vaginita şi balanita streptococică β-hemolitică)

Ø Virale

- Hepatitele virale (VHA, VHB, VHC);

- Herpes simplex (virusul herpex simplex 1, 2 din care 2 e cel genital);

- SIDA (virusul HIV – Human Immunodeficiency Virus );

- HPV (Human Papilloma Virus tipurile 6, 11, 16, 18, 30, 45);

- Molluscum contagiosum (Virusul Moluscum contagiosum).

Ø Fungice

- Candidoza ( Candida Albicans );

- Tinea Cruris.

Ø Parazitare

- Ftiriaza pubiană / pediculoza pubiană (Pubis Phthirius);

- Scabia (Sarcoptes Scabiae).

Ø Protozoare → Trichomoniaza (Trichomonas Vaginalis).

BTS - scurta istorie

Bolile cu transmitere sexuală au fost cunoscute încă din antichitate; gonoreea a fost descrisă prima oară de către egiptenii antici şi recunoscută apoi de scriitorii greci şi romani în scrierile lor medicale. Prevalenţa şi răspândirea bolilor transmisibile sexual a fost exacerbată de războaie, de marile emigraţii sau de creşterea populaţiei urbane prin părăsirea zonelor rurale. În Evul Mediu atât gonoreea cât şi sifilisul erau larg răspândite. Un aspect de necontestat este acela că sifilisul a fost adus în Europa de către marinarii lui C. Columb. Diferenţierea dintre cele două boli a fost o chestiune de dezbateri medicale intense între secolele XVI şi XIX, mulţi autori considerând că simptomele de gonoree sunt primele etape ale sifilisului.

Principalul tratament pentru sifilis în Evul Mediu, până în primii ani ai secolului XX, a constat în aplicarea unui unguent cu mercur pe leziunile sifilitice. Cei care sufereau de boală, au fost înşelaţi de vracii vremii, care le vindeau remedii scumpe dar fără efect. La mijlocul secolului XIX, un medic francez, Philippe Ricord (1799-1889) a demonstrat convingător diferenţierea dintre cele două BTS, impunând la sifilis existenţa celor trei etape: primar, secundar şi terţiar. La scurt timp după aceea Rudolph Virchow (1799-1902) a stabilit că sifilisul se transmite prin contactul cu sângele unui organism infectat şi că boala poate să dea complicaţii cardiovasculare, musculare şi psihiatrice. În timpul secolului XIX au fost luate un număr tot mai mare de măsuri în ceea ce priveşte sănătatea publică, interzicându-se astfel prostituţia, considerându-se că aceasta era principala modalitate de transmitere a BTS. Cunoştinţele şi modurile terapeutice abordate s-au modificat o dată cu descoperirea agenţilor patogeni: Neisseria Gonorhoeae pentru gonoree descoperită de Neisser în 1879 şi respectiv Treponema Pallidum pentru sifilis, descoperită de Schauderm şi Hoffman în 1905. Bacteriologul german Paul Ehrich (1854-1915) a anunţat eficacitatea substanţei Salvarsan, un tratament pe bază de arsenic pentru sifilis. De asemenea a fost conceput un test de identificare a bolii la pacienţii asimptomatici (VDRL). Descoperirea antibioticelor a reprezentat o etapă de dezvoltare extraordinară în domeniu, multe boli devenind astfel curabile.

Primele referinţe în ceea ce priveşte uretrita gonococică s-au făcut în Vechiul Testament (Leviticus). Pentru o mare parte a istoriei nu au fost însemnări a unor diagnostice specifice, iar diagnosticele clinice ale simptomelor au fost înregistrate cu eroare. Astfel nu s-a găsit o terapie specifică şi altă modalitate de prevenţie decât abstinenţa şi monogamia care însă au dat rezultate foarte bune. Ocazional diagnosticul simptomatic a avut serioase consecinţe. Dacă am vorbi cu John Hunter azi cu siguranţa ar fi tratat într-un alt mod testele de diagnostic specific pentru gonoree şi sifilis. Dacă ar fi avut acces la testele de azi, nu şi-ar fi înoculat organismul cu o secreţie uretrală de la un alt pacient cu gonoree sau sifilis. Nu numai că a suferit de ambele boli, dar a şi interpretat greşit că ambele boli au aceeaşi etiologie fapt ce a dus la o adevărată încurcătură până la descoperirea agenţilor patogeni specifici fiecăreia. În 1879 Neisser a fost capabil să vizualizeze microorganismul care îi poartă numele, iar la scurt timp, în 1882, a fost cultivat în vitro de către Leistikow şi Loeffler. De asemenea s-a descoperit virulenţa T. Pallidum prin înoculare la cimpanzei şi vizualizarea virusului din leziuni la microscop. Descoperirile din secolul XIX au fost uluitoare şi au pavat drumul spre o cunoaştere modernă a epidemiologiei şi a acuităţii diagnosticelor acestor clasice BTS-uri. Cu o jumătate de secol după a fost descoperită terapia efectivă (descoperirea penicilinei în 1928). În 1964 s-a menţionat pentru prima oară termenul de infecţie cu herpes simplex, când discuţiile despre infecţiile stafilococice erau mai multe decât cele despre complicaţiile infecţiei cu HPV, pentru simplul motiv că nu erau evidente că acest agent patogen cauzează cancerul cervical (de col uterin). De asemenea se discuta despre manifestarea asimptomatică a infecţiilor cu gonococ, dar deloc despre Chlamydia Trachomatis. Granulomul inghinal sau limfogranuloma veneriană erau cunoscute ca entităţi clinice dar modalităţile de diagnostic erau puţine şi sărace. Dezvoltarea microbiologiei moderne(dezvoltarea pe ou şi mai târziu în culturi de celule) a avut loc înainte de descoperirea faptului că Chlamydia este responsabilă pentru cervicite, uretrite şi salpingite. După 1964 s-au dezvoltat teste specifice pentru evidenţierea Treponema Pallidum şi pentru Neisseria Gonorrhoeae, grupuri serologice pentru limfogranulomul venerian, biopsia pentru granulomul inghinal sau culturile pentru herpes simplex. Vaginitele nespecifice au fost diagnosticate examinând mai multe probe cu secreţie vaginală. Totuşi nu se descoperise teste concludente pentru Chlamydia sau HPV, nici unele pentru HIV sau hepatite virale.

vineri, 5 august 2011

Cele mai ciudate fetisuri sexuale

ASFIXIOFILIA
Iata unul dintre cele mai periculoase fetisuri sexuale: asfixierea. Este atat de periculos incat orgasmul ar putea sa se transforme in moarte. Asta pentru ca in timpul actului sexual persoana care are un astfel de fetis doreste sa fie strangulata in asa fel incat sa i se opreasca fluxul de sange si oxigen exact in momentul orgasmului, numai pentru a avea un orgasm mult mai intens. Oare merita un astfel de orgasm minunat riscurile acestui fetis?
HIBRISTOFILIA
Intotdeauna personajele negative dintr-un film sunt mai sexy decat cele pozitive, asa ca trebuia sa se nasca si sindromul Bonnie si Clyde, o fascinatie erotica intensa pentru persoane care au comis crime violente. Multi criminali inchisi si condamnati au numerosi fani si primesc mii de scrisori de adoratie. Iar multi dintre cei cu un astfel de fetis au ajuns chiar sa se casatoreasca cu obiectul pasiunii lor. Pana ce moartea ii va desparti?
PLUSOFILIA Iata ca exista si aceasta "pasiune" si nu se refera la cei care colectioneaza animale de plus. Plusofiliacii au o obsesie sexuala pentru animalele de plus sau pentru oameni care poarta costume de plus, precum mascotele sportive sau cei care promoveaza un produs. Asa ca o jucarie sub forma unui iepuras pufos poate sa fie indeajuns pentru un orgasm indestulator, insa mare grija daca esti promoter, nu stii cum ai putea sa starnesti adevarate obsesii. MECANOFILIA
Stim ca majoritatea barbatilor au o obsesie pentru masinile lor, insa acum aflam ca unii dintre ei duc obsesia la extrema. Astfel ca sunt atrasi sexual de motociclete, automobile, elicoptere sau aeroplane. Se pare ca acest fetis s-a extins pentru ca a starnit interesul multor trusturi media care i-au dedicat documentare intregi. Chris este subiectul unui astfel de documentar, indragostit de masina lui Vanilla. Psihologii spun ca este un fetis iesit din comun, insa nu surpinzator tinand cont de modul sexual in care sunt prezentate masinile in secolul nostru.
AUTOGONISTOFILIA
Cu totii ne visam celebri, insa iata ca o parte dintre noi se simt excitati sexual si chiar ating climaxul cand se afla in atentia tuturor, fie pe scena sau in fata camerei de filmat. Probabil ca astfel de persoane nu sunt cele care au succes intr-o astfel de activitate, insa cu siguranta nu celebritatea este cea care ii atrage. Iar ei oricum pleaca multumiti de pe scena, indiferent de prestatia lor.
BIASTOFILIA
Sau raptofilia, sunt cuvinte derivate din grecescul biastes sau latinescul rapere, ambele insemnand viol. Este astfel de la sine inteles ca biastofilia este excitarea sexuala dependenta sau care raspunde actului sexual neconsimtit. Un astfel de fetis este destul de des intalnit, si devine chiar o joaca interesanta pentru cuplurile care isi doresc o iesire din rutina vietii sexuale.
CREMASTISTOFILIA
Iata un alt fetis sexual destul de bizar care este descris prin excitare sexuala intensa obtinuta in momentul unui jaf sau a unei rapiri. Din nou, un joc apreciat de cuplurile nonconformiste carora le place sa intre in astfel de roluri. Diferenta este data de faptul ca persoanele care au un astfel de fetis sunt mult mai excitate daca jaful sau rapirea este reala.
DACRIFILIA
Dacrifilia este un fetis care este oarecum cumintel, dar la fel de pervers: excitatie sexuala la vederea lacrimilor altor persoane care se afla in suferinta emotionala. In cuplu aceasta forma de fetis este tradusa prin inducerea unor suferinte partenerului care sa ii provoace plansul. Astfel ca dacrifilia poate fi considerata o forma de sadism. Exista si dacrifilia pasiva, unde a treia persoana se excita privind o scena precum cea de mai sus.
SALIROFILIA
Este un fetis sexual care implica placere erotica din a "murdari" obiectul dorintei. Astfel ca o persoana se poate excita si poate ajunge la orgasm manjind o alta persoana cu substante care murdaresc, rupandu-i hainele sau ravasindu-i parul sau machiajul. Fetisul nu implica vatamarea persoanei, se concentreaza numai pe deterioarea aspectului acesteia.
SOMNOFILIA
Din nou avem de-a face cu un fetis inocent, care se poate regasi in multe dintre fanteziile si dorintele unui cuplu: atingerea orgasmului prin mangaieri erotice asupra unei persoane care doarme sau este pe punctul de a se trezi. Acest fetis are si efect invers, multe persoane preferand sa fie cele trezite din somn cu astfel de mangaieri