marți, 22 ianuarie 2019

Cea mai frumoasa zi

M-am trezit evident inaintea ceasului. M-am dus tiptil la baie, pentru a nu trezi pe nimeni (erau rudele venite de la Brasov), sa fac un dus. Aveam emotii pe care nu le mai traisem pana atunci. Era frica imbinata cu o fericire de nedescris, era teama de necunoscut imbinata cu entuziasmul ca in cateva ore viata mi se va schimba pentru totdeauna...
Dupa dus un firicel de lichid mi se prelingea intre picioare...ma gandeam ca poate fi lichid amniotic, dar am trecut cu vederea zicand ca e doar apa. M-am imbracat, machiat si coafat, exact asa cum imi propusesem. Am pornit spre maternitate impreuna cu sotul si sora mea, persoanele cele mai potrivite pentru acel moment, alaturi de mine. Am calatorit in liniste, pe ritmuri de muzica, aparent relaxati. Am facut poze, am filmat pe drum, astfel incat teama imi mai trecuse un pic. Am ajuns la maternitate la 8.(nasterea imi fusese reprogramata la ora 9, fiindca medicul trebuia sa paraseasca localitatea). Intr-un vestiar m-am dezbracat la pielea goala si am fost imbracata cu haine spitalicesti...era prima oara intr-un spital in calitate de pacienta (horror sentiment). Tremuram din toate incheieturile, parca mintea imi fusese golita de toate gandurile si auzeam in ureche cum imi bate inima. Am urcat la Terapie Intensiva in slow motion. Acolo a sosit moasa care m-a intrebat daca sunt bine. Mi-a pus o branula (verde!) la incheietura mainii care a durut destul de tare, si apoi mi-a exprimat sfarcul pentru a exprima colostru...Niciodata pana atunci nu mi-a strans cineva vreodata sfarcul atat de tare...durerea mi s-a dus pana in varful creierului. Atunci am tinut sa avertizez personalul ca sunt o fitoasa si foarte sensibila la durere (am aflat ulterior ca exista cazuri mai grave). Dupa ce mi-a curs o perfuzie, doamna asistenta Emilia m-a invitat catre sala de nasteri. Cand m-am ridicat din pat, un nou firicel de lichid, de data asta mai gros, mi s-a scurs dintre picioare. Am aflat atunci ca mi s-au fisurat membranele...avea loc o sincronizare perfecta intre mine si fiu-miu, deci chiar daca vroiam sau nu, 3 Septembrie tot ar fi fost data de nastere a baietelului nostru.
Am intrat in sala de nasteri...curatenie perfecta, in sufletul meu haos. Medicul anestezist pe care il cunosteam, m-a invitat pe masa sa imi faca epidurala. Nu descriu frica...stiam cum arata acul acela in coloana si numai imaginea imi dadea fiori. Mi s-a administrat pe vena un cocktail de substante (arnetin+dexametazona) care mi-a dat o senzatie ciudata de mancarime in vagin :). Am simtit ceva rece pe spate si apoi o mica intepatura, dupa care un val de caldura in tot corpul...isi facuse efectul (inca o data laud mana priceputa a medicului anestezist...mai tare m-a durut branula verde decat acul din spate). Am fost intinsa pe spate, intrebata daca mai simt ceva (simteam furnicaturi in picioare care au persistat toata interventia, dar in afara de ele nimic). Mi s-a pus masca pe fata, am fost legata de masa de operatie, atasata de o perfuzie cu anestezistul deasupra capului meu
Trebuia sa stiu tot!!! Ma uitam la monitor, la puls, la tensiune, saturatie, intrebam de ce mi se administreaza, ce se intampla...Intrebata daca simt ceva, am intrebat la randu-mi cand incepe, anestezistul raspunzandu-mi ca deja m-au taiat. In acel moment m-am uitat in lampa si mi-am vazut plaga operatorie...sange mult sange...moment in care mi se facuse rau. Imi scazuse tensiunea, lucru remediat rapid cu un pic de efedrina. Ma manca nasul de la Fentanyl si il tot rugam pe anestezist sa ma scarpine...Tot de la Fentanyl (cred) ma luase o stare de euforie, ca ajunsesem la un moment dat sa simt ca plutesc si sa repet intr-una cat de faina e anestezia...Medicul meu ma linistea spunandu-mi ca imediat va veni Matei (timpul capata alte proportii atunci). Ii spunea celeilalte doctorite care il asista ca eu am avut contractii de la 30 saptamani din cauza placentei jos inserate (serios!!!). Eu stiam ca durerile acelea pe care le tot simteam sunt contractii, dar multumesc inca o data soacra-mii si domnului doctor care tot mereu ma linisteau...Zgomotul aspiratorului care se auzea continuu imi dadea de gandit ca ceva nu este in regula, dar in acel moment nu imi mai pasa de mine...conta Matei si atat, eu in halucinatiile mele, puteam sa mor. Pentru scurt timp se facuse liniste si apoi un zbierat puternic invadase sala de nasteri...Era Matei, era fiul meu, era puiul de om, sange din sangele meu, bucata din trupul meu...si o data cu nasterea lui s-a nascut mama din mine. Mi l-a adus la fata sa il pup. Avea ochii mici, pielea catifelata si calda, gurita mica si dulce...L-am pupat pe creturile fruntii, pe obraz, pe gurita si cu lacrimi in ochi mi-am dat seama de ce mare realizare aveam...Daca pana in acel moment discutasem cu anestezistul ca dupa ce iese sa ma adoarma, acum nu mai vroiam nimic. Imi doream numai sa se termine o data si sa il aud tipand, sa il aud continuu...Eram in al noulea cer. O asa senzatie de fericire nu mi-a mai fost dat sa traiesc pana atunci. In timp ce inchidea operatia, Matei se auzea din camera alaturata, unde facea poze cu tati si cu matusa. Interventia de dupa nasterea lui Matei a durat putin. Dupa medicul m-a anuntat ca am avut noroc pentru ca am pierdut mult sange si riscam sa raman fara uter daca placenta ar fi fost mai adanc inserata...adevarul e ca el arata ca dupa macel...era plin de sange pe halat...Apoi au venit infirmiere care m-au spalat si m-au mutat pe tarca pentru a fi transportata pe Terapie Intensiva. Cand ma manipulau aveam senzatia ca plutesc, la fel si pe targa. La lift l-am vazut pe Dani si pe sora asa peste cap...le zambeam, zambeau si ei, desi sotul parea cumva speriat dar fericit in acelasi timp. Ajunsa pe Terapie Intensiva am dormit un pic, iar apoi am fost vizitata de toate rudele. Am ramas cu Dani timp de o ora aproape si ne-am bucurat toti trei de acel moment unic. Eram parinti, eram mama si tata, si tineam alaturi de noi un nou membru al familiei noastre, fiinta din noi creata. Dupa ce a trecut efectul anesteziei am simtit dureri puternice, care au trecut la administrarea de analgezice. Am avut frison si senzatie de tremor in picioare. Tin minte ca imi era foarte sete si ceream apa destul de des. Imi doream sa fumez si spre seara chiar am avut o tentativa sa ma ridic...nu am putut...am decis sa las pe urmatoarea zi...
A fost cea mai frumoasa zi din viata mea, ziua in care viata mi s-a schimbat definitiv, in bine...Aveam sa pornesc la drum in calitate de mama pentru Mateiutul nostru...

marți, 28 august 2018

Pe ultima suta

Imi faceam griji ca nu o sa ajung la 36 de saptamani si ca nu o sa ma primeasca la privat (din considerente de safety pt bebe). Am fost stresata toata sarcina ca se poate intampla ceva rau. In primele luni ma gandeam ca oricand se poate opri in evolutie (de asta imi faceam la lucru ecografii atat de des). In al doilea trimestru eram foarte atenta la miscarile lui, iar daca mi se parea mie asa ca intr-o zi nu s-a miscat, deja gandeam ca a doua zi o sa merg la medic (dar seara, inainte sa adorm, mereu ma gadila cu cate-un cot). In al treilea trimestru, inca de la 34 de saptamani, imi era teama sa nu nasc prematur, mai ales ca predispozitie aveam (fumatoare, burta mare, contractii Braxton Hicks). La ecografia de 34 de saptamani, puiul meu avea deja 2500gr, iar medicul a confirmat dupa masuratorile facute, ca dezvoltarea lui este echivalenta cu 35 de saptamani si ca imi garanteaza ca in urmatoarele doua saptamani nu am sa nasc...Am avut noroc (pana acum) cu medicul ales. M-am ghidat sa fie mai in varsta, bazandu-ma pe experienta, si nu am ales gresit. La 35 de saptamani, dupa o criza de nervi, leucoreea s-a modificat...s-a ingrosat si s-a...maronit. M-am speriat ingrozitor, deoarece maro inseamna sange vechi, si pe principiul asta imi faceam nenumarate filme (pe scurt ma gandeam la ce-i mai rau). A doua zi, bineinteles, la medic, care cu acelasi calm, m-a asigurat ca totul este bine si ca secretia respectiva este de fapt dopul gelatinos care incepe, incet incet, sa se desprinda (asa repede???). La 37 saptamani am fost socati sa aflam ca piticul nostru intr-o luna a acumulat un kilogram, cantarind acum 3650gr (eu cu cateva nopti in urma am visat ca s-a nascut cu 3850gr, dar mi se parea imposibil totusi...). Iata deci ca faza cu fumatul pe timpul sarcinii care determina nastere prematura si greutate mica la nastere nu se aplica tot mereu (ciuda sotului).Faza faina este ca, mai ales dupa 30 de saptamani, eu simteam aceste pusee de crestere, care se manifestau la mine cu somnolenta excesiva si apetit crescut.
Ultimele trei saptamani s-au dovedit a fi foarte dificile. Saraca soacra-mea a avut de suportat destul de multe fite din partea mea. In orice caz am apreciat la ea faptul ca, desi se intampla poate sa intreb acelasi lucru de doua ori intr-o zi, imi raspundea de fiecare data, cu calm, sa nu imi fac probleme ca e normal. Ii puneam mana pe burta de fiecare data cand simteam ca se intareste (de la contractiile false), si de fiecare data imi spunea sa stau linistita ca bebe acum se intinde. I-am aratat fara pudoare secretiile acelea maro atunci cand au aparut, si cu acelasi calm mi-a zis ca atata timp cat nu ma doare nimic, e normal (numai eu eram stresata ca mai aveam un pic si faceam o criza din aia mare). Am avut stari de nervozitate pe cer senin, chestie care l-a ingrijorat pe sot. Oasele bazinului ma dor din ce in ce mai tare, motiv pentru care nu pot nici dormi. Noptile au inceput sa fie un chin. Ma pun sa dorm la 23-24, ma trezesc la 3 si la 6 pentru pis, si adorm cu greu (cam jumatate de ora), dupa fiecare trezire. Simt de fiecare data cand ma intorc pe o parte si pe cealalta (uneori am senzatia ca burta nu face parte din corpul meu si ca pe ea trebuie sa o mobilizez separat). De cateva zile de cand iau tratamanet pentru reflux gastroesofagian nu mai am arsuri noaptea, dar pana sa iau aceste tablete ma trezeam de cel putin doua ori sa ma asez in fund si sa sug antiacide de care mi s-a facut greata, mai ales ca, de multe ori am adormit cu ele in gura, nedizolvate pana la capat si ma trezeam cu un gust groaznic, fainos pe cerul gurii. Uneori dimineata mi-era foame acida, senzatie care ma trezea din dulcele somn matinal (dimineata dorm cel mai bine, mai ales dupa noptile agitate cu multe treziri). Si daca nu e una e alta, astfel incat am inceput sa urasc noptile care trec foarte, foarte greu. Stateam si ma gandeam zilele trecute la acele nopti in care dormeam 12 sau mai mult de 12 ore neintrerupte (lux frate), si imi pare rau ca nu am profitat mai mult de ele, ca nu am apreciat acea perioada mai mult, constientizand acum ca, foarte curand nu-mi voi mai permite acel lux. Miscarile puiul meu nu mai sunt acum (dupa 37 de saptamani), atat de puternice. Daca pana acum le simteam ca pe niste zvacniri, acum le simt mai degraba ca pe niste intinderi lente (cu siguranta nu mai are atat de mult loc saracutul). Simt aproape zilnic cum sughite si senzatia aceea este minunata. Este deja coborat (respir mai usor, imi incape un pumn intre sani si burta, dar ma apasa mai tare pe vezica, fiindca am uneori senzatie de mictiune, dar nu iese decat foarte putin). Ma mananca si dor sfarcurile, semn ca se produce lapticul (imi doresc enorm de tare sa alaptez exclusiv). Cantaresc acum 98,3 kg (am luat in greutate 17,3 kg)
Ma bucur ca voi avea parte de o cezariana la rece. Am programat cu medicul interventia chirurgicala pe data de 3 septembrie, ora 12, la 38 de saptamani si 3 zile. Am de gand sa ma machiez, coafez, epilez si sa merg sa nasc in cel mai simplu si civilizat mod. Am emotii de nu le pot descrie in cuvinte, dar astept cu nerabdare sa il cunosc pe Matei Mihai, rodul iubirii dintre mine si sotul meu, fiul meu, universul meu...totul.

miercuri, 11 iulie 2018

Nu mai e mult

Suntem deja la 31 de saptamani. Asa cum spuneam si in postarea precedenta, nu este un lucru extraordinar sa fi gravida. Am facut insa cateva progrese in ultimul timp. Am vorbit cu cateva mamici, am fost la cursuri de pregatire prenatala, am citit din diverse surse, am vizionat tutoriale etc.
Pana la 26 de saptamani imi doream si m-am pregatit psihic pentru nasterea naturala. Am facut putina gimnastica, exercitii de respiratie menite sa amelioreze durerile din travaliu, am vizionat filmulete pe youtube cu femei care povestesc experientele lor, intr-un cuvant mi-am manipulat creierul sa inteleaga ca voi trece prin cateva ore de chin, dar care fac bine, prin procesele fiziologice ce au loc in timpul acela, atat mie cat si copilului. La ultimul control insa, medicul ne-a dat o veste care a intors pe dos toate asteptarile sau filmele pe care mi le facusem pana atunci. Din cauza placentei marginale, aproape praevia, pentru a evita eventualele complicatii cum ar fi hemoragia, recomandarea ar fi de nastere prin cezariana. Dupa ce ca financiar nu eram pregatiti (inca-acum suntem) pentru nastere prin cezariana la privat, eu nu eram pregatita, psihic vorbind de o astfel de interventie. Fiind cadru medical, stiu ca cezariana nu este asa floare la ureche precum o percep alte femei. Este o interventie chirurgicala majora a micului bazin, care suporta toate consecintele unei operatii. In principiu ideea unei taieturi a tuturor planurilor anatomice (piele, muschi, uter), instalarea unei sonde urinare si a unui dren, internarea pe terapie intensiva, toate acestea ma ingrozesc. Colegele mele binevoitoare mi-au explicat ca vedetele de exemplu aleg cezariana programata, ca refacerea locala e mai putin chinuitoare. Mi-au spus ca la nasterea naturala, epiziotomia este foarte aproape de produsele fiziologice (caca, pisu), ca nu te poti screme ca ai senzatia ca te rupi, ca nu poti sta in fund o luna, ca lohiile sunt mai puternice, ca reluarea activitatii sexuale trebuie amanata etc. Cumva, cumva, parca m-au convins. Impreuna cu medicul meu, vom stabili daca vom programa cezariana sau nu, dar daca tot am posibilitatea asta, imi doresc sa ma coafez inainte, si sa ma duc sa nasc, fara sa astept ruperea apei, contractiile regulate, sau panica aceea (pe care sigur o voi avea la cum ma cunosc).
Intre timp, am trecut impreuna cu sotul, ca aproape toti ceilalti viitori parinti, prin procesul de nesting; am zugravit camera si am achizitionat lucrusoare de care mai aveam nevoie (dulap, pat, carucior, cateva hainute). Am vorbit indelung despre recoltarea de celule stem si am decis impreuna ca nu vom apela la un astfel de serviciu. Ne-am decis sa achizitionam un automobil nou si sa renuntam (cu mare parere de rau, lacrimi si suspine) la furia noastra rosie, sport, in doua usi, in favoarea unei masini mai sigura, mai mare, mai utila.
Acum, in ceea ce priveste trimestrul trei de sarcina, pot spune ca este cel mai greu (la mine primul a fost ok pentru ca nu am avut nici o problema). M-am marit considerabil, ceea ce ingreuneaza miscarile, respiratia. Mi-am restrictionat alimentatia (nu mai pot manca dulce sau bea Cola fiindca imi provoaca acid), activitatea sexuala (am inceput sa am contractii Braxton Hicks sau de care or fi ele, dar cateodata doare burta de ma sageteaza), plimbarile (tot din acelasi motiv). Ma hidratez mai mult, aplic creme mai des (am senzatia ca pielea de pe burta ”trage”, desi vergeturi inca nu am. Mananc putin si des, fumez (inca, din pacate) mai putin, consum fibre (pentru a preveni constipatia), beau ceai pentru favorizarea aparitiei lactatiei, ma spal mai des (o sa radeti, dar propriile mirosuri sunt foarte ciudate), imi periez dintii mai des (mi-e frica de carii), iau vitamine (Ca, Mg, vitD3, zinc - cred ca va trebui si fier). Vreau sa specific toate acestea pentru a-mi aminti pe viitor tot ce am facut sau nu in aceasta perioada si nu in ultimul rand pentru a observa cata responsabilitate presupune acest rol de viitoare mama. Daca pana acum nu dadeam importanta multor aspecte ale vietii mele, acum sunt atenta si la ce culoare are pisu - de fiecare data, si urinez cred de peste 10 ori intr-o zi. Bebe misca mult, este foarte agitat si cateodata ma si sperie, fiindca miscarile lui bruste si puternice ma iau prin surprindere. Cand se roteste am senzatia ca ma trage in jos, cand se intinde mi se taie respiratia (am avut un episod de dispnee in care efectiv am ramas fara aer - groaznic), dar cand nu se misca e cel mai rau, asa ca aleg sa ma doara, dar sa-l simt cu regularitate.
Cateodata seara, eu cu sotul stam in pat, ne uitam unul la altul, si cand numaram saptamanile, zilele, nu ne vine sa credem cat de repede trece timpul si cat de putin mai este. E entuziasmant asa, cand ne gandim ca o sa avem un copil, dar cand chiar ne imaginam cum o sa-l tinem in brate si o sa-l leganam in toiul noptii, ne trec fluturii prin tot corpul. Nu mai avem rabdare, dar in acelasi timp il mai vrem in burtica (spre binele lui). Nu mai e mult, dar totusi mai e un pic de timp...Si chiar daca ma plang, este minunat sa fii gravida. Este ca o metamorfozare. Invat sa ma simt mai bine, sa ma cunosc mai bine, si sa accept ca, o data cu puiul din burtica se va mai naste cineva...mama lui, adica eu...

vineri, 4 mai 2018

Nu e chiar asa

Multe femei de pe la televizor (Laura Cosoi, Adelina Pestritu) spun cand sunt intrebate cum a fost sarcina, ca totul a fost perfect si ca ele se simt si s-au simtit minunat. Am avut mare noroc, nu pot sa ma plang. Nu am stiut ce sunt acelea greturi, varsaturi sau pofte prea sofisticate. Am mers la lucru pana la 16 saptamani, cu ture de noapte cu tot, si imi continui fara probleme activitatea casnica.
Ce este cu adevarat naspa este ca...detin prea multe informatii. Sunt atenta la fiecare simptom, reactie a organismului, miscare de-a lui bebe etc, ceea ce ma face sa fiu cu adevarat stresa(n)ta...
La 11 saptamani, dupa un contact sexual magnific , s-a intamplat sa sangerez. In acel moment simti cum iti bate inima in cap, totul in jur se opreste in loc, iar in minte se desfasoara fel de fel de scenarii macabre, care ingheata sangele in vene. Medicul ne-a atentionat ca exista un hematom periovular care ori s-ar putea sa se sparga la un moment dat si deci sa sangereze, ori sa se resoarba. Dani a fost foarte calm si a incercat sa ma incurajeze, ceea ce evident ca am apreciat enorm, dar chiar si asa in miezul noptii ne-am indreptat spre spital...Si apropo de spital...Inca de la inceput am avut o mare dilema: ce medic sa aleg si implicit ce spital. In cluj sunt doua maternitati de stat, una la care conditiile lasa de dorit (din cate am auzit) si una, care tocmai renovata, ofera conditii de privat, dar cu personal de stat...De personalul medical mi-este cel mai frica atunci cand vine vorba ca eu-cadru medical sa ma tratez. Vreau sa cred ca eu ma comport cu pacientii mei asa cum mi-ar placea ca un cadru medical sa se poarte cu mine sau cu rudele mele, dar nu toate asistentele medicale sunt la fel. O alta problema este ca eu, ca pacient sunt foarte fitoasa, poate aroganta chiar, si tare nu mi-as dori sa o vad pe vreuna ca isi ridica ochii in tavan dupa solicitarile mele, stiind ca i-am si dat spaga...Ma imaginez luand-o de par si trantind-o cu capul de toti peretii. Si aici sa nu pomenim de copilul meu...Nu vreau lapte praf sau biberon deloc, vreau consilier de alaptare, care sa ma invete sa imi hranesc corect copilul, vreau kinetoterapeut care sa imi faca masaj in fiecare zi, vreau mancare buna, curatenie impecabila, baie proprie in care pot sa intru fara slapi, bagaj de maternitate minim (fiindca atunci cand o sa ma apuce durerile facerii sigur uit ceva), apartinatori care sa intre echipati cu halate sterile si care sa nu imi aduca flori langa copil (desi iubesc florile). Vreau intelegere, compasiune, incurajare, zambete, nu oftat lung, sau replici de toata jena. Vreau ca nasterea copilului meu sa fie un eveniment de care sa imi aduc aminte cu drag si nu cu groaza.
Am ajuns la spitalul privat pe care l-am ales, unde am cunoscut un medic in etate, cu experienta si foarte de treaba. Ne-a prealuat medicul de garda (altul decat medicul curant) care ne-a linictit teribil si care ne-a dat minunata veste ca o sa avem...un baietel...adica exact ce ne-am dorit. Stau uneori si ma gandesc ca din acest motiv a intarziat sa apara...ca sa apara baiat. Si dupa calculele mele a venit chiar de Craciun, asa ca...ce cadou mai frumos puteam primi de la Dumnezeu? Am plans de fericire si vroiam sa o iau in brate pe acea doamna doctor, pe care nu am sa o uit niciodata...
La 15 saptamani am trecut printr-un alt eveniment neplacut. Era printre ultimele nopti de lucru, cand, dintr-o data, m-a apucat un puseu de febra cu un frison puternic care nu ma lasa sa stau in picioare. La 38 m-am dus acasa unde am luat Paracetamol, dupa ce in prealabil l-am anuntat pe medic. A doua zi am facut subfebrilitati, iar a treia zi am iesit din casa. A patra zi am facut 38,8 si am chemat ambulanta. Ma ingrijoram nespus pentru bebe, deja ma imaginam internata, cu perfuzii, cu repaus. Nu vrea sa stie nimeni ce e in capul meu in situatii neobisnuite...Daca se opreste in evolutie, daca ii influenteaza dezvoltarea neurologica, daca va avea repercursiuni asupra psihicului, daca, daca, daca...Ajunsa la spitalul de boli infectioase mi s-a facut un test de gripa care din fericire a iesit negativ. Am luat tratament antiviral (consultandu-ma evident cu medicul), si in doua zile m-am pus pe picioare.
Din cauza extensiei uterine, ma doare burta destul de frecvent, inca de la inceputul sarcinii. Intreband in stanga si in dreapta, citind pe net, am dedus ca aceste dureri asemanatoare cu cele menstruale, nu sunt foarte normale. La recomandarea medicului am luat No-spa de fiecare data cand am simtit aceste dureri atunci cand erau doar cu putin mai puternice decat as fi crezut eu ca ar fi normal. Intr-o luni, la 19 saptamani, am luat o tableta dimineata si una la pranz, si vazand ca durerile persista, am fost din nou, in sistem de urgenta, la spital. Atunci m-a prealuat o domnisoara doctor, foarte draguta si de treaba, care m-a consultat foarte amanuntit si evident m-a linistit si mi-a dat tratament pentru cateva zile cu No-spa si Magne B6.
Azi facem 21 de saptamani. Burtica este vizibla bine, am pus in greutate deja 10 kg (care se simt pe respiratie si articulatii destul de naspa), mi se umfla picioarele atunci cand stau in picioare mai mult de doua ore, ma trezesc atunci cand este domnul mai dulce ca sa fac pipi (pe la 4 dimineata), iar apoi adorm destul de greu, nu mai pot dormi nici pe spate, nici pe burta, si atunci schimb partile destul de des, si de fiecare data cand o fac ma trezesc, ma arde stomacul destul de tare si de des (noroc ca exista Rennie), ador apa minerala desi inainte nu ii intelegeam sensul, nu ma mai incap hainele si nu cred ca se merita sa investesc in prea multe cu extra-size (asadar improvizez-noroc ca e cald), mi-e ciuda ca nu mai pot face sex decat in anumite pozitii (si uneori am niste fantezii si chef de il surprind pe sot), baie fac doar cu apa calaie, pute pisu destul de ciudat, put eu cu totul (altfel decat nongravida), cresc unghiile si parul mai repede, ma doare spatele de ma sageata si lista poate continua...
Deci draga mea Laura Cosoi, de ce nu esti tu sincera atunci cand vorbesti la televizor, si ne aburesti pe toate femeile astea mai mici in sarcina ca tine, ca totul este minunat...Pentru ca nu...chiar nu e chiar asa...Bine...poate singurul lucru minunat...de fapt nu e minunat e divin, magic, inaltator, e atunci cand il simt pe bebe ca misca...si atunci uit toate neplacerile...

luni, 26 februarie 2018

Chiar sunt?

Imi facusem testul de sarcina la servici. Imi intarziase doar doua zile. Cum in lunile precedente am luat atatea tepe (imi faceam testul azi si maine imi venea menstruatia, de fiecare data insa avand simptome de sarcina), Dani mi-a sugerat sa astept 5 zile de intarziere. Evident ca nu m-am putut abtine si intr-o seara la lucru mi-am facut testul. Dupa cateva minute nu se vedea nimic. Am chemat-o pe prietena si colega mea sa ii arat din nou esecul unei singure liniute, cand cu stupoare am observat ca erau doua, a doua foarte neclara. O alta colega a cumparat un alt test, a doua linie fiind si mai pronuntata. A doua zi dupa ce m-am trezit am mai facut un test, de data asta, fiind evident ca eram insarcinata. Nu pot sa explic in cuvinte fericirea pe care am simtit-o atunci cand am vazut primul test pozitiv. Am explodat intr-un plans in hohote de fericire, care s-a mai repetat pana acum de cateva ori...
Prima vizita la medicul ginecolog a fost in saptamana a 4a. Este foarte greu sa alegi un medic ginecolog intr-un oras atat de mare. Criteriile mele erau: sa fie barbat (personal consider ca barbatii sunt mai finuti), sa fie tanar (ca sa pot comunica si discuta deschis cu el despre orice fel de problema), sa lucreze la un anumit spital de stat (in cluj sunt doua maternitati de stat), sa ma primeasca (si) in ambulator (gratis). Am discutat cu medicul care mi-a facut intreruperea de sarcina de acum doi ani, dar din pacate el lucreaza doar la privat si nu monitorizeaza gravide. Mi-a recomandat un tanar, coleg de-al sau, la care am fost la privat. Inca de la inceput mi-am propus ca sotul meu sa fie la fiecare vizita. Am fost impreuna la acest medic care ne-a primit destul de rece. Era scurt in raspunsuri, destul de flegmatic, iar dupa ecografie, mi-a spus ca el nu poate sa spuna daca sarcina este sau nu in evolutie, pentru ca nu vede decat sacul gestational gol, fara embrion (eram totusi in saptamana 4, deci normal sa nu se vada embrion). Pesimismul si aroganta lui aveau efect deja pe fata mea, care il privea scarbita cu siguranta cu a doua oara nici nu o sa-l mai vad. Am iesit grabita si dezamagita, iar dupa ce ca am platit cu mult mai mult pe consultatie decat in alte parti, la receptie, cat asteptam sa platesc, am auzit dintr-un cabinet o femeie urland in chinurile durerii unui avort probabil, chestie care m-a cutremurat pana la oase. Atunci am decis ca voi alege un alt medic, si ma voi duce la acela la care am fost inainte sa raman gravida, si care m-a incurajat inca de pe atunci ca vom obtine o sarcina. Intre timp am facut ecografie la spital. A fost prima ecografie in care mi-am vazut mormolocul si inima batand, ecografie facuta de un medic cu specialitate ATI, alaturi de toate colegele mele, care s-au bucurat pentru mine...
Avand in vedere ca in ultimul timp auzisem de multe cazuri de avort spontan sau sarcini oprite in evolutie, eram deosebit de speriata. Aveam si dureri sub burta asemanatoare durerilor menstruale, care inteteau starea de frica. Mi-era frica ca nu o sa am bani cand raman acasa, asa cum eram obisnuita. Mi-era frica de fiecare data cand ma gandeam ca totul e pe bune si ca o sa am un copil pe care nu stiu daca stiu sa-l cresc. Imi imaginam ghemotocul acela mic de om pe care trebuie sa il imbaiez si sa-l imbrac apoi fara sa-i rup vreo mana, si ma apuca plansul. Am avut mare noroc cu Dani si cu soacra care m-au incurajat de fiecare data, desi eram mai degraba depresiva decat fericita ca o sa fiu mama.
Nu am simtit greata si nu am prezentat varsaturi. Nu mi-a fost pofta de nimic, dar am baut aproape in fiecare zi suc de citrice, mai degraba acre. Am mancat gref stors si lamaie cat nu am mancat in viata mea. Am renuntat la tigarile mele de 7mg si am trecut pe cele mai slabe, slim. Simteam ameteli destul de des, mai ales dupa ce fumam, motiv pentru care acasa fumam putin.
Inainte de controlul de 7 saptamani nu imi venea sa cred totusi ca sunt gravida...
Si acum ma intreb...chiar sunt?